Bucătăria Hoinară e un album fotografic pentru marea majoritate a privitorilor. Pentru o mare parte, este o operă de artă, pentru unii mai neatenți poate părea o carte de bucate, pentru gazdele ce apar în fotografii a fost o corvoadă, iar pentru noi, cei ce am participat activ, a fost aventura vieții.
Azi, mai mult ca niciodată, după aproape 10 ani și cel de-al doilea album Bucătăria Hoinară, povestea asta s-a transformat dintr-o aventură într-o stare de spirit. Și, după cum bine îl știu eu pe răzvan (cu „r” mic), o să ne bucurăm și de cel de-al treilea album, cât de curând.
Stagiunea bănățeană a fost deschisă de Horia în Rudaria – tărâmul morilor de apă. Sunt aici sumedenie, mici și cochete, fiecare cu legenda și zbaterile ei. Am ales-o – cum altfel ? – pe cea mai fistichie.
De fapt, asta e o istorie de amor. Și ca toate poveștile înnodate-n tandrețe, e despre timp. Timpul ruginit – dar atât de jovial, al Mocăniței și timpul nostru, al veneticilor – stăpâni ai alchimiei șorțului.
Ce-are-a face Carașul cu Patagonia? Atât vă spunem, că nu suntem străini de însăilarea asta… Căci în dimineața aia înțepenită, într-un sopron cu fum din Banat s-a gătit fără șovăieli o tocăniță argentiniană.
Ciudat cum întalnirea cu țara ta e mai mișcatoare în cotloanele ei locuite de alții…
Dacă Banatu-i fruncea, Ravensca e creștetul ei cehesc: un sat de pemi, ascunși în creierii Almajului, de unde zărești Mocerișul și-i presimți grotele și stâncariile.
Să ne-nțelegem, sonata asta de-aici nu-i vreo alcătuire muzicală, ci partitura țicnită a unei isprăvi bucătărești. La Brebu Nou, pusta cărășană ne-a inspirat reverii vikinge.
Cuibărit între obcinele dezmorțite, Ciocăneștiul sucevean ne-a primit chiar de Ziua Nebunilor – vorbă cu care poporul pomenește 1 aprilie. Vorba nu-i rea, iar noi i-am făcut safteaua de dimineață, cu o găteală nebunească.
– „Până la urmă, ce ne este dat asta trebuie să trăim.”
Da, 103 ani, ai timp să crești. Și în înălțime, și în profunzime.
Cândva, în cine știe ce conversație fără zvâc – Doamne ferește de așa ceva ! – se poate dovedi util să scoateți din manșon o enumerare, fie și pe sărite, a speciile de mango ale lumii.
Dacă te-afunzi ceva mai mult în cețurile nordice ale arhipelagului de sate bucovinene, nimerești în miezul misterului. E ținutul huțanilor – stăpâni peste descântece.
Dacă reușiți să treceți de paginilie astea, e clar : vă așteaptă o viață plină de onoruri și cotlete. Iar de nu, puneți să vi se spună de deochi și mai răsfoiți o dată.
Când dai de un sat cu nume așa mângâietor, Călina, cum să nu te piște melancolia? Cine se știe mai robust, treaba lui! Noi am alunecat în delicatețuri japoneze și nu ne-a părut rău.
În satul contelui Cristoph von Nitzky, wir mussen să ne punem papion gătelii. Nu poți să te-nfățișezi la întâlnirea cu staiful svăbesc de-altădată, așa, de pe drum, cu șortul pătat de glod.
În basmul ăsta veți întâlni, nu neapărat în ordinea apariției :– O bătrână cu nume de vestală, Agaftea, coborâtă dintre moți și rămasă de drag aici, până-n timpurile noastre;– Câteva
Dacă vă-ntrebați cum face față bucătarul hoinar ospitalității bucovinene, răspunsul vine mai sprinten ca apele Bistriței : încinge o tigaie valenciană – sadea, cu paella după datină.