Consultanța, poate cel mai pompos și „overrated” cuvând din istoria recentă a gastronomiei românești, poate chiar peste „reinterpretat”. Consultanța asta e și nu e alta. Când s-o găsi nume nou pentru ea, așa i-om zice, până atunci, dacă nu ți-ai făcut treaba bine, îi mai poți zice păcăleală.
Inevitabil, din lipsă unor prefesioniști adevărați, s-a dezvoltat și acest segment de piață, iar eu, spirit liber, n-am avut nicio reținere să mă deplasez acolo unde era de muncă, chiar dacă contractul era pe termen scurt și peripețiile multe și dese.
Cred că prima dată când am sfătuit pe cineva ce și cum să facă și am și fost remunerat pentru treaba asta, a fost undeva prin anul 2010. De atunci și până acuma, când mi-e din ce în ce mai greu să mă apuc de câte un proiect de ăsta, am dat de toți bișnițarii, dilăii și naivii din lumea asta, poate nu chiar din lumea asta, dar sigur de toți din centrul și nordul Transilvaniei. Acuma, nu știu cât de bine mi-am făcut treaba, da’ cert e că nu mă caută nimeni cu racheți, ci, mai degrabă, mă caută să-mi mai dea de lucru. O fi lumea nebună, oi fi eu priceput? Întortocheate-s căile gastronomiei!
Când m-am apucat de meniul de la Crush, nu prea știam de unde să o iau. Crush-ul ba era wine bar, ba bistro, ba club. Cumva-cumva, Tamas le-a pus pe toate la un loc și să vezi surpriză, chiar mergea.
Prin 2014 eram din plin ocupat cu școala de la Beclean. Dar când a apărut oportunitatea de a lucra cu cei de la TIFF, nu am zis nu, chiar dacă dimineața trebuia să fiu la Beclean și după amiaza la Cluj. Și uite așa am ținut-o 3 săptămâni, 5 ore de somn și 200 km pe zi.
Prin 2011 eram deja spre sfârșitul periplului meu gastronomic. Periplu care, mai degrabă pentru mine, a fost un fel de auto-exil față de piața din Cluj. În toată această perioadă
În luna decembrie a lui 2013, la un an și ceva după ce mi-am încheiat sejurul de un an din Bistrița, m-am întors pentru o peripeție culinară în mai multe