Prin 2011 eram deja spre sfârșitul periplului meu gastronomic. Periplu care, mai degrabă pentru mine, a fost un fel de auto-exil față de piața din Cluj. În toată această perioadă în care am fost plecat (2008-2012) nu s-a deschis vreun hotel în Cluj (vorbim de hoteluri pentru că doar segmentul acela plătea salarii serioase) care să nu mă fi contactat în vederea preluării bucătăriei. Dar gata cu lauda, cum vă ziceam, nu eram io așa de bun pe cât de proastă era piața :).
La începutul anului 2012 eram la Bistrița, la un hotel de 5 stele, dar deja, cum intrasem în al 5-lea an de pribegie, chiar simțeam nevoia să mă întorc acasă. Așa că, am acceptat să negociez cu oamenii ăștia. În urma mai multor runde de negociere, încă rămăsesem doar pe jumătate convins că trebuie să accept oferta lor. Ceea ce mă ținea în loc era faptul că, la 3 din cele patru runde de negociere, am negociat cu manageri diferiți. Cam asta era cadența cu care se schimbau managerii de hotel, sub acel patronat. Întotdeauna am înțeles stresul și situațiile în care te poate aduce stresul, mai ales când investești și vrei să deschizi un hotel, dar să schimbi 3 manageri aleși de tine, în mai puțin de 2 luni, totuși e prea mult. Așa că am fost nevoit să mă retrag politicos, dar totuși am stabilit că o să mă ocup de creionarea meniului și training-ul aferent.
Cum era de așteptat, meniul trebuia să fie unul de restaurant de hotel, cu o coloană vertebrală solidă, formată din preparate internaționale ultra-cunoscute, în jurul cărora au gravitat preparate gastronomice și o parte de preparate românești sau cu iz românesc.
În tot amalgamul ăsta de cerințe, cumva-cumva trebuie să găsesc și niște resurse locale, măcar cât de cât. Dintr-un telefon în altul am ajuns și la unul ce făcea macaroane de casă; așa l-am cunoscut pe Rareș, dar și asta merită poveste proprie :).
