Din punctul meu de vedere, locul este în top 5 locații în Europa, un loc plin de istorie, loc de refugiu și inspirație de-a lungul secolelor pentru o mulțime de artiști și personalități istorice.
Curios este faptul că, și dacă ai vrea să „te rupi în figuri” cu vreo mașină tare, nu prea poți, pentru că nu prea sunt locuri de parcare, iar centrul orașului este mai mult o pietonală ce deservește foarte rar traficului mașinilor de aprovizionare. Nici pe pietoni cu prietenele lor nu prea poți să-i impresionezi, pentru că majoritatea lor sunt coborâți de pe propriile iahturi, deci dacă ești pieton acolo, e singurul loc în care ai putea fi confundat cu un posesor de iaht :):):).
Dar să ajungem la mâncare, pentru că subiectul ăsta mă interesează pe mine cel mai mult; în prima seară am tatonat terenul, ne-am plimbat în susul și-n josul străzii principale pentru a studia prețurile și calitatea meniurilor. Pentru o masă decentă cu două gustări, două feluri de bază, apă și vin la pahar nu prea puteai să sari de 35 de euro, dar dacă erai foarte insistent, puteai să ajungi la maxim 50 de euro cu tot cu desert și… câte un euro de persoană, bacșișul (lucru trecut cu bun simț, părerea mea, în fiecare meniu).
Într-o după amiază am ajuns la o terasă (puțin cam prea mult spus), mai degrabă un colț de stradă într-o piațetă, mobilat cu câteva mese de plastic (de genu’ sărbătorile berii), care stăteau puțin înclinate din cauza pavajului, dar și a poziției întregului oraș. Mesele erau acoperite cu fețe de masă în pătrățele alb-albastre, ce mi-au adus aminte de fețele de masă de mușama ale bunicii, mise-en-place-ul era inexistent, iar servirea era făcută de un singur domn. Am comandat câte ceva d-ale gurii și o „Zuppa di cozze”, adică o supă de midii ce costa „decât” 7 euro. Până să ne vină comanda, terasa s-a mai aglomerat, moment în care domnul ce ne servea a dispărut și în locul lui și-a făcut apariția o tanti care a continuat să ne servească în stilul pur a la maison. Destul de contrariată, soția mea s-a întrebat unde a dispărut domnul, dar, după puțin brainstorming, am ajuns amândoi la concluzia că domnul a schimbat șorțul de chelner cu cel de bucătar, pentru a da o mână de ajutor în bucătărie. Aceste gen de afaceri de familie reprezintă, de fapt, nucleul gastronomiei și al turismului în Italia și nu numai, lucru încercat și la noi, dar care, din păcate, nu dă niciodată același rezultat pozitiv. Gândurile noastre s-au risipit în momentul în care tanti mi-a pus în față zama de scoici… restul a fost tăcere.
Nu-mi amintesc în ultimii ani o mâncare care să aibă un asemenea impact asupra papilelor mele gustative și credeți-mă că am mâncat destulă shaormă și mici la viața mea :):):):):). Mâncând, m-am tot gândit: oare cum un preparat gătit din maxim 5 ingrediente poate să aibă un asemenea gust și să fie făcut într-o asemenea armonie? Și cum poate un asemenea preparat să iasă dintr-o bodegă a cărei patron nici măcar nu s-a sinchisit prea tare să-i dea un nume- restaurantul se numea RISTO… profund, nu? Tot minunându-mă, am uitat un lucru esențial: mă aflu în Italia, unde caracteristicile de bază ale gastronomiei lor arhi-mega-ultra cunoscute sunt simplitatea și prospețimea ingredientelor.
Mi-am mâncat în tăcere zama, m-am bucurat de ea și nu m-am abținut de la a face câteva poze cu telefonul (vă rog să scuzați calitatea pozelor).
De când m-am întors, tot vreau să-mi fac o supă de midii, pentru că mi-e așa de dor, dar de fiecare dată mă cuprinde un sentiment de nesiguranță: dacă nu-mi iese supa la fel de bună precum cea servită de tanti într-un bol ciobit, în bodega aia de doi bani din Italia? Dacă nu-mi iese supa aia făcută din 5 ingrediente, când eu sunt obișnuit cu preparate mult mai complexe, cu ingrediente mult mai pretențioase decât pătrunjelul proaspăt? Dacă nu-mi iese supa înseamnă că nu sunt așa de bun bucătar, sau sunt mai puțin bun decât oricare bucătar ce muncește într-o bodegă în Italia?
Dacă sunt mai bun sau nu, nu am de unde să știu; ceea ce știu sigur este că sunt mult mai sărac în cunoștințe de bază gastronomice decât un bucătar de trattorie italiană, sau unul de bodega spaniolă, pentru că ei prima dată învață să meargă și doar apoi se urcă pe bicicletă. Problema mea cred că este problema tuturor bucătarilor din România- nu cred, sunt sigur, pentru că 99% dintre noi nu ne-am format afară și nu am absolvit vreun institut culinar, unde niște oameni cu experiență te învață cum să faci primii pași corecți în gastronomie.
Oricum, nu sunt așa de supărat pentru supa de midii, pentru că mă consolez cu o supă de pui cu tăiței, ca la Banat!!!
