sardine la ele acasă

În Portugalia am avut câteva mese memorabile. M-au rupt în două la un steakhouse argentinian, unde serveau carnea de pe niște săbii, dar cel mai tare îmi amintesc de sardine. Le-am mâncat în fiecare zi cât am stat acolo.

Nu am poze de la steakhouse-ul de care vă ziceam mai sus, chiar dacă acolo am fost de două ori. Am intrat acolo din greșeală, era chiar peste drum de hotelul în care stăteam, și cum Teodora mai avea ceva de lucrat pentru prezentarea ei (eram prezenți la o conferință de sociologie rurală), am plecat singur să mănânc. Pe la prânz nu prea era nimeni în local, doar eu și ospătarii. Servirea în restaurant funcționa cam așa: totul era pus pe un open buffet, de la finger food până la salate, trecând prin toate garniturile pământului. Totul era la auto-servire, mai puțin carnea. Deci de pe bufet îți luai ce te lăsa sufletul și te așezai la masă. Pe masă era un cub de lemn colorat jumătate verde și jumătate roșu. Dacă țineai cubul cu verdele-n sus, veneau băieții cu carne pe săbii ca-n Evul Mediu, unul după altul, cu câte 10-12 feluri de carne, și-ți tot puneau în farfurie. Când considerai că ai suficientă carne în farfurie, întorceai cubul cu partea roșie în sus și săbiile se opreau. Și tot așa, cât te ținea mațul să mănânci.

Simpatică experiență, mai ales pentru mine, care după a doua sabie opream fluxul, iar ospătarii se făceau că nu văd și tot îmi aduceau hălci de carne, neînțelegând ce face un sfrijit ca mine într-un loc de gauchos adevărați.

Dar cam atât despre carne în casa sardinelor, că de fapt despre ele vreau să vorbesc. Pentru mine sardinele sunt un fel de esență de pește, adică așa cum e flaconul ăla mic de esență de vanilie, doar că de pește. În Lisabona, la fiecare colț de stradă, sau cel puțin la fiecare colț de stradă pe unde am umblat eu, găseai sardine. De cele mai multe ori gătite și servite extrem de simplu: la grill, servite cu cartofi fierți și un mix de salată, întotdeauna acompaniate de sferturi de lămâie. Foarte puțin a contat faptul că lipsea varietatea modurilor de gătire a sardinelor, pentru că orice ar fi fost pus lângă nu mai avea cum să îmbunătățească gustul lor.

Vizita în Lisabona a fost întreruptă de o scurtă deplasare în Cascais, unde umbla vorba că marinarii din zonă prind cei mai buni creveți și homari, așa că, într-acolo ne-am dus.

Spre surprinderea mea, cam asta am găsit când am ajuns: bărci ancorate în golf și cuștile de captură la bronzat.

Cumva, nu a fost ziua mea norocoasă, chiar dacă am tot insistat și mi-am plâns de milă și am mers din stânga în dreapta, tot ăla era rezultatul:

Apoi, într-un final, am capitulat și am eșuat pe o terasă, cu gândul că poate mai are careva vreun homar amărât pe fundul congelatorului. Homar nu am găsit, nici măcar congelat, pentru că oamenii ăia nu-s barbari să congeleze bunătate de homar. În schimb, mi-am alinat suferința cu o porție de creveți, culmea, tot serviți barbar, pe o țepușă.

Am plecat cu gândul că, dacă nu am găsit homari, nu-i așa mare bai, așa măcar mai am motiv să vin măcar o dată în Cascais.

Și ca să nu plec cu aceleași păreri de rău din Lisabona, în ultimele două zile petrecute acolo am mai mâncat de vreo două ori sardine la grill.

FII SOCIAL!

Share on facebook
Share on whatsapp

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *