În octombrie, acum vreo 2 ani, am fost la SIAL, un târg mare-mare, cu și despre mâncare și toate industriile adiacente. Ca de obicei, la târgurile astea merg cu Marius și cu brânza lui, brânza de la Ferma cu Omenie. Am stat o săptămână în Paris, aproape de centru. Am mai fost în Paris de câteva ori, dar niciodată nu l-am văzut atât de urât și murdar ca și atunci. Toate străzile și parcurile erau inundate de oameni ai străzilor, iar în fața bisericilor, duminica, coada la masa caldă oferită gratuit de Crucea Roșie era de kilometri. Noi eram cazați lângă o boulangerie ce își desfășura activitatea într-o clădire monument istoric, așa că designul era aproape inexistent; dar pentru boulangeria asta o să dedic un articol, fiindcă că era prea-prea să nu o bârfim pe de-a plinul.
Tot în apropiere era și o piață, nu prea mare, una de cartier, ascunsă între clădirile alea vechi din centru. Chiar și piața era într-o clădire, sau mai degrabă între clădiri și cumva acoperită. Acolo am mers cu Marius să cumpărăm una-alta. Am tot belit ochii pe-acolo și, la un moment dat, am dat de stridii proaspete și mi-am pierdut controlul! 🙂 Pentru că era aproape de ora închiderii, am întrebat dacă există posibilitatea să le mâncăm acolo. Doamna ne-a desfăcut stridiile și ne-a spus să mergem la bistroul pieței.
Bistroul era poziționat în mijlocul pieței și era un spațiu amenajat …ca un bistro, doar că nu servea nimic; era locul în care, dacă îți luai ceva din piață, puteai sta acolo la mesele alea minunate, făcute din lemn vechi, și-ți puteai savura captura. Problema era că nu aveam nimic de băut, -noah, ăsta bai mare! Norocul nostru a fost că lângă noi era un italian în vârstă, care avea un magazin de vinuri. Așa că, l-am rugat să ne dea două pahare de vin. Omul ne-a spus că nu vinde vin la pahar, noi i-am spus că nu dorim o sticlă de vin, pentru că e prea mult și că tare ne-ar plăcea să nu lăsăm stridiile alea pe sec. Atunci l-am atins la suflet; cum să te lase un italian să-ți bați joc de mâncare așa bună și să nu-ți dea un pahar de vin, chiar dacă e în Franța? Ne-a cinstit omul cu două pahare de vin alb rece, numa’ bun la scoicile noastre.
Am mâncat, am băut, am mulțumit frumos pentru tratație și am plecat fericiți, dar și mâhniți de faptul că eram conștienți că așa experiență minunată, dar simplă, nu o poți avea în nicio piață de la noi, poate în viitor, dar acum încă nu. Peste două zile am revenit la bistroul fără stăpân și n-am venit cu mâna goală, i-am adus italianului niște brânză de burduf de la noi, de aia bună, să nu plecăm cumva datori de pe malurile Senei.
Și-am mai făcut o poză cu masa, că tare mi-a plăcut 🙂
