TiffING

Prin 2014 eram din plin ocupat cu școala de la Beclean. Dar când a apărut oportunitatea de a lucra cu cei de la TIFF, nu am zis nu, chiar dacă dimineața trebuia să fiu la Beclean și după amiaza la Cluj. Și uite așa am ținut-o 3 săptămâni, 5 ore de somn și 200 km pe zi.

Casa TIFF era în renovare- concept nou, design nou, bar nou și, evident, bucătărie nouă. Un fel de bistro, dar cu un rulaj mai mare, datorită tinerilor ce frecventau de obicei locul. Totul ok, nimic nou până acum, doar că, atunci când am văzut bucătăria, nu mai auzeam nimic altceva decât rulaj mare. Dar unde, într-o așa mică bucătărie? Grozăvia aia cred că a fost cea mai mică bucătărie pe care o văzusem până atunci. Dar umblă zvonul că în ultimii ani au apărut unele și mai mici (bucătării zic), cică așa-i la modă: să bagi 2-3 bucătari într-un spațiu mic, să dai drumul la plite, să oprești hota și să vezi cât randament dau. Sigur, nu ăsta a fost cazul aici, doar că, dacă tot am adus în discuție dimensiunile infime ale bucătăriilor recent construite, am ținut să menționez cât de atenți sunt investitorii la bunăstarea angajaților lor.

Dar să revenim la Casa TIFF. Am pornit treaba prin a recruta oameni, vreo doi mai cu experiență și vreo doi fără nicio experiență. Cei fără experiență era băieți de treabă- de unul nu mai știu nimic, iar cu celălalt am mai lucrat într-un loc și acum se descurcă chiar bine de tot. Tot bine de tot ne-am descurcat și la elaborarea meniului; când ne era mai greu cu inspirația și spațiul din bucătărie, ieșeam până pe hol, acolo unde niște băieți talentați pictau pereții cu diverse personaje din filme. Desenele, câteodată, erau așa de mici încât pentru noi, tăietorii de cepe, păreau aproape imposibil de realizat. Așa că, 2-3 minute de terapie cu desenatorii ne făceau să ne simțim mai ușor apăsările.

De fapt, toată perioada aceea de 3 săptămâni a fost de mari încercări- glumesc, evident. Sigur că ușor nu a fost, pentru că am stat zilnic 2 ore și ceva în mașină, apoi încă vreo 7-8 în bucătăria aia mică și, evident, cele 6 ore de curs cu vreo 15 cursanți, zi de zi. Da’ nu-mi pare rău, pentru că altfel nu prea aveam ce povesti pe ici, pe colo. Și azi mai merg câteodată la o cafea pe acolo. Stau pe terasa aia faină și mă bucur de vremea bună, de cafea și de faptul că nu sunt la muncă. Mai puțin merg și stau pe acolo în perioada festivalului când ,culmea, chiar dacă lucrăm pentru festival, nu prea frecventăm locul. Sigur că, de atunci, s-a mai tot schimbat meniul și chiar managementul, dar atmosfera e tot faină și primitoare.

FII SOCIAL!

Share on facebook
Share on whatsapp

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *