Răcoare-n vie

Pe vremea când încă nu aveam stabilite prioritățile în viață călătoream mult, dar nu numai pentru mâncare. Greșeală ce nu aveam să o mai fac pentru mult timp.

Ca tot proletarul, prin 2013, mi-am luat vacanța, aia groasă, undeva prin august, și-am ajuns în Florența. Cumva, toți bolovanii din lume îs puși unul peste altul, unul lângă altul de sus în josul orașului. Ce mai!? Orașul e un mare bolovan care, în luna august, este mângâiat de mândrul soare, și uite așa m-am trezit într-un cuptor cât un oraș. Era așa de cald că prima gură de aer respirată afară, atunci când părăseam B&B-ul, întotdeauna te ardea. Nu-mi amintesc să mă fi chinuit atât de la căldură în viața mea. Orice încercam să facem era în zadar, starea aceea de disconfort era permanentă- cald, cald și iar cald.

A treia zi ne-am dezmeticit și am luat o excursie în împrejurimi, San Gimignano și câteva podgorii. Salvarea noastră a avut și un nume:

…și o față. A omului ăstuia, făcătorul de vin. Pe lângă faptul că, odată intrați în cramă, temperatura noastră s-a normalizat pentru prima dată de câteva zile, am început să ne simțim chiar extraordinar :), de la vin și degustarea de mâncare, de la ce altceva?

După turul de cramă și povestea locului, vizita s-a continuat în locul în care se servește masa. Acolo am primit câteva bruschette dar, cel mai important, am primit ceea ce noi și până azi spunem că au fost cele mai bune paste mâncate de noi vreodată. Evident nu cine-știe-ce, penne, foarte al dente, aproape deloc trase printr-un sos de roșii și stropite cu un ulei de măsline crud, produs chiar la ei. Atunci nu am înțeles nimic, azi aș da orice să mai pot repeta experiența aceea.

Ca și acum, și atunci înțelegeam importanța produsului local și sezonal, poate nu chiar ca și acum, iar dacă ar fi fost un moment în care să fiu convins de acest lucru, ăsta ar fi fost momentul. O farfurie de unică folosință în care era o mână de macaroane cu sos de roșii și ulei de măsline, cum nu am mai mâncat vreodată. Și toate din bătătură.

Iar pentru ca visul frumos să nu să termine așa, dintr-o dată, cu ultima furculiță de paste, am mai dat o fugă prin cramă și la magazinul acesteia, de unde ne-am luat la niște prețuri “nesimțit” de bune vinuri pentru acasă. De la experiența asta nu am încetat să mă cert cu producătorii de vin, sau mai bine zis, cu reprezentanții producătorilor de vin pe tema raportului preț/calitate al vinului românesc. Nemai punând la socoteală restul experienței- pe vremea aceea accesul în crame și podgorii încă nu avea aceeași anvergură în România.

Azi, cu un pahar în mână, pot să spun liniștit că vizitele la cramele din proximitatea noastră se fac așa de ușor precum mersul pe bicicletă. Ceea ce este absolut minunat.

FII SOCIAL!

Share on facebook
Share on whatsapp

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *